Nevoia de dezbateri...

Eram odata in lift, cu o vecina insotita de fetita ei, care avea cel mult 5 ani. Fetita avea in mana un obiect ascutit cu care se juca pe peretii liftului. Eu am intrebat-o jucaus de ce zgarie liftul. Era doar o intrebare. Si punct. Mama a sarit "Dar nu il zgarie". Doar intrebam.

Saptamana trecuta, in metrou. Suna un telefon. Si suna, si suna, si suna. Nimeni nu schita un gest ca e stapanul acelui telefon. Intr-un final am reperat proprietarul. Era o doamna de langa mine - destul de ganditoare. Eu, cand sunt concentrata pierd legatura - si nu aud telefonul tot timpul. M-am uitat, si prietenos ii spun " Va suna telefonul". S-a uitat la mine mai acra decat daca ar fi mancat un kilogram de lamai si-mi spune "Crezi ca sunt surda?". Mi-am cerut scuze si am intors capul. Am ras scurt. Nu foarte tare, dar indeajuns ca ea sa ma auda. Incerci sa faci omului un bine si crede ca-l jignesti. Nu stiu voi cum sunteti, dar eu... eu intotdeauna primesc telefoane importante in metrou, sau cand sunt cu gandul aiurea. In fine, ca totul sa fie perfect, cand se ridica sa plece imi spune "Sunt prosti ca tine pentru care nu merita sa te deranjezi".

E incredibil cat de deschisi suntem la parerea celorlalti, la ajutorul celorlati...Nici una dintre cele doua persoane nu mi s-a adresat politicos, mama din lift nu m-a intrebat de ce cred ca fetita ei distruge liftul - ca obiectul nu e ascutit, ca e ascutit doar la un capat - si fetita stie ca nu are voie; vecina din metrou nu s-a gandit ca poate telefonul ei ma deranjeaza sau ca poate sunt doar bine intentionata.

Noua romanilor ne place sa vorbim despre orice, ne spunem parerea oricui vrea sau nu vrea sa o asculte - si cred ca ar trebui sa ne facem un puternic cult al dezbaterilor! Ne-ar prinde bine, pentru ca in primul rand, pentru a fii un bun debater - trebuie sa asculti...

Despre fericire si nefericire in Matrix

Am inceput postul asta de ceva timp si am zis ca a venit momentul sa il termint, pentru ca in curand cineva il va citi :)

De multe ori m-am gandit - si inca ma gandesc: de ce ne este dat sa suferim? Mai este intrebarea si de ce suntem lasati sa ii facem pe altii sa sufere, dar aia, poate in alt post.

Uneori.. mi-as dori ca fiecare dintre noi sa fie singurul om de pe Pamant. Si sa nu sufere. De fapt - sa fie singurul om, pentru ca atunci n-ar mai suferi. Dar nu sa traiasca singur, izolat - sa existe un singur om. Nu! - fiecare sa traiasca intr-o lume paralela, doar a lui, in care exista alti oameni, pe care sa-i numeasca parinti, prieteni, iubire. Sa aibe aceeasi realitate: nasterea, copilaria, adolescenta, maturitatea si moartea. Singura diferenta e ca omul "real", posesorul acelei realitati nu sufera. Nu ar suferi - doar s-ar bucura de frumusete - si ar invata sa aprecieze fericirea comparativ cu nefericirea celorlati " imaginari" .

Nu prea inteleg eu cum de e posibila atata suferinta. Ma gandesc la razboaie - Primul Razboi Mondial, Al Doilea Razboi Mondial - cu teribilul Auschwitz, ma gandesc de ce ar vrea cineva sa faca rau unui egal?

As vrea ca nimeni sa nu sufere - si toata suferinta sa fie inchipuirea imaginatiei noastre - ca sa putem aprecia bucuria, fara ca un altul sa sufere.
Momentan nu e posibil. Cred ca niciodata o lume reala pentru fiecare individ nu va exista. Poate dogma crestina zice ca suferim ca sa ne rascumparam pacatele. Si ateii ce zic? Suferim din prostie? Survival of the fittest? Suferim pentru ca trebuie - ca omul e atat de inchis incat nu poate sa aprecieze ceva fara sa vada constant opusul?

Eu sper ca nu - ca odata cu anii ne desteptam si invatam din greselile trecutului si nu ne saturam de bine.
Voi, ce credeti?